• Pictura - o permanentă confesiune

Fluxul de imagini la care apelează Vasilica Chifu stă sub semnul urgenţelor interioare, un orizont unde se produc procese profunde ce-şi doresc în permanenţă exteriorizarea. Aceste nevoi confesive îşi pun într-un mod decisiv amprenta pe regimul cromatic şi pe sistemul iconografic al artistei. Culoarea este depusă în ritmuri dictate de stările lăuntrice, acestea determinând evoluţia spre polul cald sau spre polul rece al spectrului. Artista îşi arată disponibilitatea pentru aşternerea în valuri a culorii, nefiind interesată de „pictura de pete” (practicată de adepţii taşismului, în primul rând de Georges Mathieu), care i se pare o simplă alăturare a unor suprafeţe de culoare, fără o legătură organică cu planul realităţii observate sau aflate în planul subconştient.

Această curgere a materiei colorate pe un traseu energetic ce sfidează limitele pânzei poate să ne ducă cu gândul la poeticile destructurării (incluse în programul picturii ce se dezvoltă all over - în engelză, răspândit pe toată suprafaţa), dar Vasilica Chifu împiedică o manifestare diluvială a culorii, ceea ce ar însemna instalarea unor forţe anarhice. Oricât ar părea de libere, emisiunile de culoare ascultă de principii formative subtile, făcând dovada controlului sever al pânzei, şi mai ales menţinând caracterul viu al maselor de culoare, în directă legătură cu o tensiune ordonatoare. Culoarea pe care o cultivă în mod obişnuit este trecută prin filtrul unei deosebite sensibilităţi, care „cenzurează” orice impuritate venită dinspre expierenţa imediată.

Pentru a menţine o distanţă acceptabilă faţă de realitatea obiectivă şi a obţine pe această cale o perspectiva metafizică, care să-i permită o bună lectură a vizibilului, artista evită presiunile cele mai diverse pe care le poate exercita actualitatea. Este evident că, procedând în acest mod, care pare să împărtăşească neîncrederea lui Michel Seuphor faţă de elementele vizibile („Temele lumii obiective - spunea el, într-un studiu consacrat artei abstracte - sunt mai puţin numeroase, mai limitate, şi, în primul rând, mai uzate decât cele ce se găsesc în lumea spiritului”). Acest lucru nu înseamnă că, încredinţând culorii, prin simpla ei prezenţă sau prin dinamica specială din spaţiul tabloului, misiunea de a-i exprima în profunzime atitudinea faţă de principalele probleme existenţiale, artista nu face loc, în sistemul său de imagini, unor aspecte ale lumii obiective. Numai că în tendinţa de a evoca incidenţele observaţiei, ea nu manifestă o intenţe mimetică faţă de realitatea-din-imediata-apropiere, ceea ce ar presupune consemnarea descriptivă a celor observate. Fireasca foame de real cu care se angajează în parcurgerea realităţii obiective nu ia niciodată forma unor obstinate reconstituiri a datelor concrete. Siluietele umane care se disting în masele de culoare sunt supuse unei îndelungi stilizări, care le elimină detaliile particularizatoare, păstrându-le caracterul de reper într-o ordine abstractă, validată încă din prima dimineaţă a lumii, şi care, datorită acestrui lucru, îşi păstrează nealterată dechiderea spre clipa prezentă.

În acelaşi timp, în generalitatea asigurată de desfăşurarea câmpurilor de culoare şi de funcţionarea în plan pur simbolic a figurilor umane, autoarea poate dezvolta o serie de structuri conceptuale, de evidentă noutate pentru modul său de a înţelege picturas. În imagine, în dependenţa elementelor figurative, din exerciţiul construcţiei intelectuale, se constituie un inventar de semne abstracte - literele unor alfabete cunacute sau necunoscute, cum se întâmpla, după cel de-al doilea război mondial din secolul trecut, cu modalităţile lettrismului, cifre etc. - care care refac în întregime statutul discursului vizual al imaginii. Selecţia de lucrări pe care avem posibilitatea s-o vedem în acest moment ni se pare extrem de importantă pentru identitatea artistică a autoarei. Ea rezumă, consolidându-le, experimentele de limbaj pictural întâmplate până acum, şi ne prezintă un artist sigur pe mijloacelor de expresie. Dar, mai mult decât atât, în privinţa finalităţii operelor, găsim, în economia lucrărilor de astăzi, semne evolutive care depăşesc tradiţionala aşezare a lucrărilor sale în umbra unor încercări de peisaj. Există, ca o certitudine, o forţă conceptuală, care rescrie, îndreptându-l spre viitor, limbajul picturii pe care o face Vasilica Chifu.

Prof. Dr. Constantin Prut

Istoric si Critic de Arta, Membru al Asociatiei Internationale a Criticilor de Arta